Deci e pe un piedestal. Eu nu as fi mandru. Nu trebuie sa fie doar roman/romanca o anumita persoana ca automat sa fiu si mandru de ea. Sunt curios daca te salta si pe tine DNA-ul european cu Kovesi pe te miri ce motive si cu te miri ce dosare de 2 bani tot mandru o sa te simti?  ah si fii sigur ca daca esti cumva un jnapan sau vreun corupt notoriu implicat in vreun dosar greu cu multe ramificatii sigur se pune batista pe tambal deci dublu motiv de mandrie.

Din păcate, în societatea românească și nu numai, dar aici pentru că despre ea vorbim, puțini oameni sunt curați. Și cu cât mai curați sunt ei, cu atât mai lipsiți de putere. Ceea ce se întâmplă acum este de fapt lupta celor din slujba unei grupări cu cei din slujba altei grupări. În România se trăiește prost (după '90) nu din cauza lui Ceaușescu, ci din cauză că niște golani au dărâmat la comandă din afară toată industria și agricultura, alea pe care Ceaușescu le-a făcut cu prețul pe care l-a plătit tot poporul. Și au făcut-o pentru ca România să ajungă să fi avut posibilitatea de a-și produce mâncarea, dar să o importe, să-și fi putut produce măcar strictul necesar de produse, dar în loc de asta să le importe de afară, să-și cedeze toate resursele unor corporații străine, iar românul să aibă doar câteva variante: să stea cu mâna întinsă, să muncească ca boul și să plătească taxe unui stat mafiot care la rândul lui plătește în afară birul pentru a fi recunoscut (statul și cei care îl conduc) sau să fie foarte buna sau genial și să fie capabil și bine pregătit și să plece afară, unde în funcție de șanse, de pregătire și de posibilitățile de negociere, să ajugă bine plătit sau bine, dar mai prost plătit decât ai lor, oricum mai bine decât la el în țară.
În privința comunismului, așa cum a fost definit de Marx, faptele vorbesc. În nicio țară estică sau din estul îndepărtat sau de oriunde, societatea nu a ajuns să producă acumularea la vârf a capitalurilor marilor corporații care să fi ajuns să exceadă statul, care astfel să devină un impediment. Nici în Rusia/URSS, nici în China, ca să nu mai vorbim de Coreea de Nord, în care bieții de ei cred că acest cuvânt "corporație" este extraterestru. Din păcate e foarte pământean și actual. În schimb, vedem acum state care devin un inconvenient pentru corporații și trebuie distruse: Cehoslovacia, Yugoslavia, URSS, Serbia, prin Spania se agită catalanii, prin Franța corsicanii, prin Italia nordul, prin România sabinghermanii transilvăneni, prin UK scoțienii și irlandezii, prin Belgia flamanzii, în Canada Quebecul, în SUA Texasul și California. Scopul este transformarea statelor în state mici, sub 10 milioane, conduse de administrații coloniale, globaliste, vândute corporațiilor și prin care să conducă prin orice mijloace. Cum se face că în România și Venezuela e de porc ca poliția să folosească forța contra manifestanților, dar în Franța globalistă nu? Ca să nu vorbim de faptul că sub Obama, poliția americană a omorât mai mulți cetățeni în câțiva ani decât cea britanică în 100 de ani.
Nu putem contesta dezvoltarea economică a vestului, dar ar fi de studiat cum anumiți factori financiari l-au întreținut și au produs o societate funcționând ca un pseudo-perpetuum-mobilae economico-financiar, care dacă s'ar opri sau ar încetini să-și tragă sufletul, ar dispărea. De asta noii dușmani de clasă sunt oamenii care fac economii și nu le pun în bănci, care dețin proprietăți în loc să stea cu chirie, de asta se dorește desființarea banilor cash. Mă surprinde că în timp ce unii vorbesc de totalitarismul comunist, nu văd totalitarismul care se ridică dintr'o societate în care tehnologia permite supravegherea chiar și în timp real a oricui. Deocamdată, acel cineva trebuie să "merite" efortul. În momentul în care datele personale, obiceiurile, preferințele de orice fel, călătoriile (inclusiv cu transportul public) și alte aspecte ale vieții personale sunt monitorizabile prin intermediul sistemului bancar, unde se vede când și ce ai cumpărat, istoricul medical, care permite printre altele și determinarea dacă X are organe compatibile cu ale unui Y din elită (sau oricum cineva care decartează bani mulți pentru asta) și care are nevoie de ele. Ba acum se tinde să-ți recunoască fața pe camerele de supraveghere când mergi pe stradă.
Dar să revenim la vest. Este un paradox că România s'a zbătut și s'a prostituat politic și economic ca să intre în UE. Fondatorii Europei Unite din 1950, devenită UE în mai multe etape și actualmente decedată și devenită Uniunea Statelor Globaliste Europene, au venit cu o idee foarte bună care păcat că s'a dus: al doilea război mondial s'a încheiat prin capitularea Germaniei în fața SUA (cu remorca britanică) și URSS. Restul erau pe acolo doar cu numele. Țările europene erau distruse și fiecare nu valora nici cât New Yorkul. Așa că fondatorii Europei Unite au conceput un plan de unificare a tuturor țărilor europene într'un singur stat, în care fiecare țară ar fi venit cu ce are: tehnologie, industrie, agricultură, resurse &c, deci de România, care are resurse multe pe care vestul și le-a epuizat, era nevoie, nu era un privilegiu că au acceptat-o în 2007, după ce și-a dat aproape tot ce mai avea. Și cui? Unei idei defuncte din 2003, când europenii au respins Constituția Euroeană. La ora actuală, Uniunea Europeană este o uniune euro-germană, condusă de o Germanie globalistă condusă de merkeloaie, cu o remorcă franceză condusă de un globalist și câteva state privilegiate, la rândul lor parazitate de globaliști. Dacă rămânem strict în subiectul acestui forum, fotografiile cu tramvaie, autobuze, troleibuze, metrouri &c din vest pe care le-am văzut, variază foarte mult în timp nu ca tip de vehicule și modernizare a acestora, ci ca număr de basmale, de negri, de străini, majoritatea celor surprinși neintenționat de fotografi nu aveau aspectul unor cetățeni care împreună cu restul merg sau se întorc de la muncă și nici nu par turiști. Orașele se transformă sub sloganul modernizării în aberații arhitectonice unele de-a dreptul hidoase. Propaganda lîgîbîtă, înlocuirea termenului de mamă și de tată cu "părinte 1" și "părinte 2" și multe alte prostii care îndobitocesc cetățeanul, acum existente și aici și difuzate prin mass-media și televiziune și o lipsă alarmantă de cele mai elementare cunoștințe de cultură generală. Nu mă surprinde că mulți confundă Bukarest cu Budapest, dar unii nu știu nici măcar că au fost două războaie mondiale. Aaa, că pe la țară pe aici unii cred că trăim pe un continent care se numește PNL sau că trăim pe o planetă în forma României, iar rușii șî ungurii sunt pe planete învecinate, asta e altceva, dar eu vorbesc de oameni care au avut surpriza asta în buricul Londrei, cu unii care nu știau de două războaie mondiale.
Rezultatul? Acum dialogul se poartă nu în Atlantic, ci în Pacific, între ruși, americani și chinezi. Europa e acum în faza de a jumuli ce se mai poate jumuli din țările din est unde se mai poate, pentru că polonezii, cehii, ungurii, dar chiar și bulgarii se cam trezesc. Cine mai merge înainte cu lozinci și streaguri cu 12 stele? Țara aia care în timp ce restul caută să adauge un -EXIT la numele lor, ea se va numi REMAINIA. Adică ăia care vor stinge lumina când se vor trage obloanele. Ca valetul de la hotelul din On The Beach, rămas singur în hotelul unde lucrase o viață, s'a apucat să joace singur biliard, până când s'a oprit lumina, pentru că angajații de la electricitate, ca restul lumii, s'au dus și ei acasă să se sinucidă înainte să moară de la radiațiile nucleare.
Încă odată repet, nu contest nivelul de trai din vest pe care cei de acolo sau cei stabiliți acolo nu l-ar schimba cu nimic, dar trebuie menționat că acolo nivelul de trai a fost menținut foarte sus cu propriile lor resurse care s'au epuizat, apoi cu resursele din colonii, apoi cu resursele din estul Europei. Excepție face Elveția, care se menține cu capitalurile depozitate acolo și pentru protecția cărora este necesar ca populația să trăiască bine. De asta România, care are încă resurse, nu va fi părăsită de corporațiile care urlă contra "taxei pe lăcomie", în fapt o impozitare echitabilă, la fel ca și în propriile lor țări, ca și un procent corect care să revină statului din extracțiile de zăcăminte naturale. Dar poporul va trăi în continuare prost, singura sa avere rămânând inteligența, dacă vrea să și-o folosească.
FMI este un produs al unor acorduri negociate între sovietici și americani încă din timpul războiului, când s'a împărțit lumea de după război. Pe unde a trecut FMI, a venit foametea și dezastrul. Arătați-mi (pentru că nu mă adresez cuiva în particular) o singură țară care a prosperat după ce a venit FMI acolo. Și apropo, greșeala lui Ceaușescu, pentru care poporul a plătit scump în ultimii ani de dinainte de 1989, a fost îndatorarea la FMI în 1972.
Iar despre Kovesi și ridicarea ei în slăvi de presa vestică, în primul rând presa scrie ceea ce i se comandă. Nu în sensul de a i se impune, ci în sensul financiar. Și eu dacă scot suma potrivită, un ziar elvețian va scrie despre Tom și țara lui, care se întinde de la Polul Nord la Mediterană și până în Antarctica.
Iar unele puteri, ca de exemplu Marea Britanie și SUA, își vor răsplăti întotdeauna regește pe cei care i-au slujit și și-au îndeplinit cu brio misiunea. Autorul revoluției ruse din Februarie, Kerenski, a fost lăsat de bolșevici să plece cu tot cu familie și cu avere, deși alții din acel guvern provizoriu au fost împușcati. Mai mult, Kerenski era nemulțumit că stăpânii și finanțatorii lui i-au salvat și soția, pentru că el avea o amantă. Dar stăpânii au fost mulțumiți de munca lui și și-au ținut și ei cuvântul. De ce n'ar răsplăti acum pe cineva care a reușit cu zgomot de cătușe să elimine orice concurență autohtonă pentru corporațiile occidentale? Și nu doar ea. Niciun politician mare, inclusiv Băsescu, nu vor păți niciodată nimic, cel puțin nu într'o colonie.
În filmul de mai jos nu vorbește un "comunist", ci un istoric, membru al Camerei Experților Europeni. Merită văzut.

„Când un infractor ca Vâlcov face bugetul, normal că nu dă niciun ban pentru noi”

https://www.youtube.com/watch?v=vtfoUY0eZLQ

Nu stau sa combat tot textul...
Doar o remarca..
Ca să nu vorbim de faptul că sub Obama, poliția americană a omorât mai mulți cetățeni în câțiva ani decât cea britanică în 100 de ani

Nu tine de Obama, Trump, Clinton sau altul...
Politistul american poarta arma.
Politistul britanic baston.
Cetateanul american are dreptul sa poarte arma.
Cetateanul britanic nu prea
Politistul american moare destul de des in timpul serviciului impuscat
Politistul britanic nu are obiceiul asta, decat foarte rar.
Politistul american are obiceiul, legat de traditie de a pune instant mana pe arma, pt ca e care pe care....
Politistul britanic traind intr-o tara mai controlata din punct de vedere a armelor de foc....e mai in siguranta.

Daca am face compaeatie cu politistul japonez...am avea o mare surpriza...cel putin al armelor de foc.

Gîndul lui Cristoiu de duminică, 10 februarie 2019

Dan Voiculescu : „O urmă a comunismului a fost însăși preluarea entuziast-naivă a capitalismului ca soluție integral și universal valabilă”

Pe vremuri făcusem la cîteva televiziuni (succesiv, fără îndoială) o emisiune intitulată Omu și cartea. Formatul era simplu. Citeam cartea. Nu e o precizare de prisos. Mulți inși vorbesc sau chiar scriu despre o carte fără s-o fi citit. Pe parcursul lecturii, îmi însemnam pasaje care-mi treziseră interesul. Îl invitam apoi pe autor la un dialog tv în direct. Pe parcursul emisiunii, ilustram întrebările mele cu secvențe de arhivă și cu declarații despre carte ale unor specialiști înregistrate în prealabil. Scopul dialogului era de a trezi interesul asupra cărții. Potrivit tezei care m-a îndrumat în activitatea mea de făcător de reviste culturale (Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, Teatrul. ABC, suplimentul ziarului Azi, unde am publicat un lung serial – Lingușirea cu sclipici – despre Cultul personalității lui Carol al II-lea meșterit de marii noștri oameni de cultură):
Cultura are nevoie de o gazetărie de interfață, de mijlocire între domeniul ei specific și publicul larg, care nu aparține lumii literar- artistice.

Poate că în amintirea acestei emisiuni pe care n-o mai fac demult, m-am pomenit într-una din zile din urmă cu o carte de la Dan Voiculescu. Relația mea cu Dan Voiculescu a fost complexă și contradictorie, dominată de sincopele tipice relațiilor dintre două personalități care vin în contact doar profesional. În ultima vreme ne-am depărtat unul de celălalt pînă la distanțe astronomice. De aceea m-a surprins primirea cărții. Nu a unei cărți pur și simplu, ci a unei cărți cu dedicație.

N-a fost singura surpriză.
A doua și cea mai mare vizează titlul cărții: Doctrina secolului XXII. Ce va urma după capitalism?





Noi, românii, sîntem închiși parcă în eternitate în țarcul strîmt al lumii noastre. Al lumii noastre bine precizate în timp și spațiu. Nu știm să trecem dincolo de prezentul clipei în viitorul deceniilor și secolelor următoare. N-avem chef să vedem ce se întîmplă dincolo de hotarele patriei, la nivelul continentului și al lumii. Prin acest titlul Dan Voiculescu propunea o carte menită a face excepție pe malurile Dîmboviței noastre amenajate de Nicolae Ceaușescu. Un român semnează o carte care depășește urieșește prezentul – vizează secolul XXII și gardurile țarcului național:
Se ocupă de ce va urma după capitalism.
Pe planetă și nu în România.

Curios, am citit cartea cu creionul în mînă. O carte care sintetizează sub forma alertă a unui dialog cu prof. univ. dr Adrian Paul Iliescu ideile expuse de Dan Voiculescu în alte cărți, în articole, în intervenții publice. Așa cum am procedat în cazul cărților pe care le-am abordat în emisiunile Omul și cartea, am pregătit mai multe întrebări pentru a fi adresate autorului. Cum nu mai am o astfel de emisiune, m-am gîndit să-l invit pe autor – Dan Voiculescu – să-mi răspundă la ele în scris, urmînd ca dialogul să fie publicat pe cristoiublog.ro.

1. Cartea e o critică lucidă a capitalismului, îndeosebi în varianta din ultimul timp a neoliberalismului. Chiar dacă nu de proporțiile celei făcute capitalismului, întreprindeți și o critică severă a socialismului. Astfel nu veți putea fi acuzat de nostalgii comuniste. Criticii neoliberalismului sînt însă atacați azi cu alte etichete decît cea de comunist. Sunteți conștient că și dumneavoastră ați putea fi etichetat ca populist de exemplu?
Cine nu poate fi etichetat?! Probabil doar cei cărora nu s-a obosit nimeni să le aplice o etichetă. Dacă îmi este permis să mai rămân puțin asupra acestei observații introductive, aș vrea să remarc că etichetarea rămâne o realitate (sau o ficțiune, dupa caz) exterioară produsului intrinsic. Eticheta îl definește, mai curând, pe cel care o aplică, decât pe cel căruia îi este destinată. Oricum, am renunțat de multă vreme să-mi mai bat capul cu etichetele care mi s-au proiectat de-a lungul timpului. Mai bune, mai rele, toate îi reflectă mai mult pe cei care le folosesc, decât pe mine. Dar, revenind la tema, cred că umanismul pragmatic este antipodul populismului. Populismul vinde iluzii pentru a se folosi de oameni. Umanismul eliberează oamenii de iluziile care le impiedică dezvoltarea.

2. Trageți un semnal de alarmă la nivelul întregii lumi:
„Concluziile oricărei analize făcute lumii contemporane sunt fără echivoc: situația prezentă nu este sustenabilă, sistemul economico-social, așa cum funcționează azi, nu poate asigura dezvoltarea stabilă a națiunilor și cooperarea echilibrată între state. Sunt, deci, de așteptat mari crize și frământări sociale, tensiuni ale căror consecințe nu pot fi prevăzute. (…)
Orice om responsabil își va pune deci întrebarea: care este ieșirea din situația actuală? Ce va urma după capitalism? A răspunde acestei întrebări mi se pare prima urgență economică, socială și morală a vremii noastre.”
Sunt mai mulți care gîndesc la fel în lume? Dar în România? Cum vă explicați faptul că o asemenea carte n-a zguduit România zilelor noastre?
Am convingerea că sunt foarte mulți care înțeleg și, mai ales, simt limitele capitalismului. Suntem martorii degradării sistemului economico-social actual. Dincolo de protestele care zguduie Europa, trăim un moment de recalibrare politică și socială generală. Fenomenul globalizării are două dimensiuni radical diferite: globalizarea naturală, un efect firesc și necesar al evoluției umane; globalizarea forțată, manifestare exacerbată, lipsită de etica, a unor interese transnaționale, cu substrat preponderent economic. Presiunea globalizării forțate – un “postcapitalism” care, prin mijloace, amintește paradoxal de capitalismul incipient, nereglementat – generează o forța proportională de sens contrar: umanismul. Adică acel curent care se opune tiparului care uniformizează excesiv, standardului care anuleaza arbitrar specificul, personalitatea și creativitatea particulară a individului. Cred, sincer, că suntem deja în iminența societății umaniste. O trăim la nivel incipient. Sigur, va mai trece o vreme până ce va fi constientizată, la scară largă, noua realitate.
De ce cartea despre umanism n-a zguduit România? Din multe motive. De la inerția etichetelor pe care le mentionați anterior – pentru “prietenii” mei, cartea aceasta a fost doar încă un pretext pentru a-și revarsa neîmplinirile – până la ritmul natural, destul de lent, în care poate fi asimilată o idee nouă. Plus zgomotul de fond, conflictele publice nesfârșite pe teme irelevante, care acoperă “anosta” lansare de carte. Dar să stiți că, în ciuda acestor obstacole, am consemnat reacții de real interes din partea unor reprezentanți de marcă ai intelectualității românești. Suntem la început.

3. Susțineți că prăbușirea comunismului a fost văzută ca o victorie a capitalismului și prin asta ca o dovadă a perfecțiunii capitalismului:
„Chiar dacă aceste evoluții nu erau propriu-zis previzibile, ele pot fi totuși explicate. Tocmai năruirea rapidă, generală, a socialismului explică în parte cursul evenimentelor ce au urmat. În primul rînd, faptul că economia planificată, anunțată cu tam-tam de comuniști ca fiind «științifică», nu a rezistat nicăieri, dispărând aproape «peste noapte», a generat așteptări exagerate față de capitalism. Oamenii și-au zis că această moarte subită dovedește caracterul aberant al sistemului socialist, și au văzut revenirea la capitalism ca o revenire la normalitate. Ceea ce, în mare măsură, chiar era. Relațiile economice și sociale specifice lumii capitaliste apăreau, în contrast cu acelea din socialism, ca «naturale», firești, corespunzătoare naturii umane, și deci implicit corecte. Practic, a dispărut principala alternativă la economia de piață, ceea ce a generat impresia că aceasta rămîne pe deplin stăpînă în întreaga lume. Celebra idee a lui Fukuyama despre «sfîrșitul istoriei» nu era decît o formă de exprimare a acestui sentiment: capitalismul s-a instalat definitiv pretutindeni, el nu mai are rival și deci este «cîștigătorul» absolut al competiției istorice dintre sisteme și ideologii; nu se mai poate schimba nimic în organizarea societății. Or, imediat după o victorie, nimeni nu pune la îndoială valoarea învingătorului. Oamenii din întreaga lume au perceput deci capitalismul ca simbol al succesului final, iar aceasta a creat speranțe și așteptări imense în întreaga lume, dar și mari iluzii, cu deosebire în fostele state comuniste.”
Credeți că prăbușirea comunismului a însemnat o revenire absolută la capitalism. Deceniile de comunism n-au lăsat nici o urmă?
Comunisnul a lăsat multe urme. Din păcate, cele mai multe dintre ele sunt adânci și nocive. Raportandu-mă la întrebare, o urmă a comunismului a fost însăși preluarea entuziast-naivă a capitalismului ca soluție integral și universal valabilă. Da, prăbușirea comunismului a atras după sine absolutizarea și, într-un final, declinul capitalismului. Pentru că aminteam mai devreme și despre globalizare forțată, subliniez încă o dată că orice exces conduce, mai devreme sau mai târziu, la explozie sau la implozie. Succesul absolut conține și premisele eșecului total. Rămas fără raportarea polemică la comunism, capitalismul și-a pierdut, în final, măsura.

4. Din cele 300 de pagini ale cărții, doar 55 sînt consacrate doctrinei umaniste propriu-zise. De ce-ați simțit nevoia să dedicați atîta spațiu (aproximativ 250 de pagini) denunțării capitalismului și socialismului?
Pentru că, în viziunea mea, umanismul pragmatic nu reprezintă o construcție teoretică, o utopie, rodul exclusiv al unui efort strict intelectual. Umanismul este o necesitate născută din realitatea modelată și, de la un anumit moment, chiar agresată de comunism și capitalism. Pentru a înțelege legitimitatea umanismului este esențial să discernem imperfecțiunile sistemelor care l-au precedat și, în bună măsură, i-au generat necesitatea. Istoria este un flux, o curgere, care, în ciuda sentintelor de tip Fukuyama, nu se sfârșeste doar pentru că fiecare generație trăiește cu iluzia că “prinde finalul”. Fără cele 250 de pagini de trecut nu putem înțelege prezentul și nici intui viitorul. Dacă îmi permiteți o comparație accesibilă pentru oricine: capitalismul este străbunicul de la 1900 care își altoia cu bună credință băieții, încercând să facă bărbati adevărați din ei. Comunismul este vărul nevrotic al străbunicului care, după ce a mers cățiva ani la școală, a crezut că poate înghesui întreaga lume într-un tipar abstract. Umanismul este strănepotul care încearcă să-și înțeleagă copiii, să le descopere vocația și să le cultive creativitatea. Dar dacă strănepotul a ajuns la acest nivel a făcut-o și pentru că, demult, cândva, a existat un străbunic.

5. Cui se adresează umanismul pragmatic?
Oamenilor, evident. Nu tuturor. Umanismul, așa cum îl gândesc eu, se ferește de erezia soluțiilor absolute. Se adresează celor care cred că fiecare ființă umană are o vocație, un sens util, în egală măsură, lor și societății căreia îi aparțin. Celor care cred că în loc să adaptăm omul unui tipar general valabil (abordare prezență și în comunism și în capitalism), putem descoperi soluții particulare, care să permită oricărui individ să-și împlineasca potențialul (în zona creativității, a acțiunii sau a nișelor formate pe nevoi și abilități speciale).

6. Prin ce mijloace vor fi cucerite aceste ținte?
Vă înțeleg prudența. Este firesc să analizăm dacă țintele, obiectivele menționate nu sunt simple proiecții teoretice, bune intenții desprinse de realitate. Am convingerea că printr-un învățământ restructurat, orientat preponderent spre descoperirea și cultivarea vocației (nu spre ingurgitarea forțată a unor informații standard care anulează particularități creatoare) societatea poate fi formată din membri autonomi, echilibrați, care își multiplică plus-valoarea prin raportarea complementară la “colegii” sociali (nu conflictual ca în capitalism, în goana după resurse; nici centralizat-uniformizat ca în comunism). Așadar, umanismul pragmatic poate deveni o realitate concretă printr-un nou model social bazat pe educație vocațională și încurajarea sistematică (prin intervenții legislative și administrative) a creativitătii, a particularității cu potențial util pentru individ și societate. Evident, că în cazul oricărui început, va fi nevoie, în primă fază, de realizări punctuale, exemple care să probeze majorității posibilitatea și utilitatea noii abordări. Am, în acest sens, un proiect pe care vreau să îl dezvolt în zona educațională. Voi oferi detalii când va începe să funcționeze.

7. Care e cel mai mare dușman al umanismului pragmatic? Cum poate fi el contracarat?
Nu i-aș spune dușman. Spre deosebire de comunism sau capitalismul exacerbat, umanismul nu urăste, nu are “dușmani de clasă”. Vrea să construiască, nu să darâme. Are însă un mare adversar: globalizarea forțată, curentul care uniformizează, distruge elemente fundamentale de specific cultural, împiedică fructificarea creativității și resursele particulare – sărăcind, practic, omenirea – și impune un tipar unic. Iată cum postcapitalismul preia paradoxal mecanisme de tip comunist! Dar ca să evităm confuziile, o să dau și un exemplu concret, din zona industrială. Să zicem că România are un important zăcământ, o resursă naturală aflată la mare căutare: gaze, petrol, aur, diamante etc. Pentru exploatarea acelui zăcământ este necesară o tehnologie avansată de care țara noastră nu dispune. Soluția globalizării forțate este exploatarea resursei naturale de către altcineva, România urmand să primească un procent redus din profituri. Soluția umanismului pragmatic, în acest caz, ar fi ca România să i se ofere acces, contra cost, la tehnologia necesară și să participle direct la fructificarea resursei, asigurându-și astfel un nivel mai ridicat al veniturilor. Sigur, veți întreba de ce ar fi interesat partenerul extern să implice și țara noastră în exploatare. Pentru că bunăstarea României i-ar asigura “străinului” o piața de desfacere cu putere de cumpărare, iar noua, capacitatea de-a investi în propria creativitate.

8. În ce societăți din prezent ar putea fi concretizată cel mai bine doctrina umanistă? În cele din Est sau în cele din Vest?
Doctrina umanistă, așa cum relevă însăși denumirea, se poate concretiza oriunde sunt oameni. Dar, ca orice fenomen de amploare, nu se poate dezvolta peste tot în același moment și cu acelasi ritm. Estimarea mea este că inițial își va face simtita prezenta în statele în care se consientizează, la scara largă, că tiparele economice și sociale impuse de globalizarea forțată încetinesc sau chiar blochează dezvoltarea. Și nu mă refer, în primul rând, la statele fără resurse. Din contra. Problemele se resimt cel mai acut în societățile care au un imens potențial de creștere economică, pe care însă nu și-l pot fructifica. La aceasta categorie, aș aminti, din zona noastră, România și Polonia. Pe același drum, dar la alt nivel, cred că se situează și țări precum Italia sau Spania (forte occidentale care, în ultimii ani, se preocupă tot mai intens de protejarea propriului patrimoniu cultural). Iar recentele tensiuni din Franța dovedesc și ele o tensiune profundă între aspirațiile individuale și prioritățile “tiparului universal”. Sigur, puteți obiecta că pentru toate situațiile de criză menționate se pot găsi și alte soluții, nu neapărat umanismul. Pe termen scurt, punctual, orice se poate. Dar dacă analizăm atent atât limitele, cât și forța imensă a globalizării forțate – repet, a nu se confunda cu globalizarea naturală, cu necesara asumarea calității de cetățeni ai planetei – s-ar putea să înțelegem că doar miza pe “emaniciparea creativității” și pe impactul complementar al unui miliard de vocații individuale, autonom dezvoltate, poate susține o veritabilă reformă a actualului model socio-politic.

9. Reafirmați prioritatea individului față de stat:
„Dacă în epoca premodernă, omul era văzut ca un ingredient al comunității și ca un supus al statului, ca un subordonat, răspîndirea ideii drepturilor universale ale individului inversează acest raport: omul nu există pentru a sluji societatea și a se supune statului, ci societatea există și funcționează pentru a permite oamenilor să își apere drepturile și libertatea de orice agresiune sau abuz; cetățeanul nu există pentru a se subordona statului și a-l servi, ci statul este chemat să slujească individul, să-i apere drepturile și să îi creeze condiții optime de dezvoltare, afirmare personală și realizare. Primordial este deci omul cu aspirațiile sale de a se realiza, de a-și manifesta capacitățile și creativitatea, nu societatea sau statul.”
Ce ne facem că la noi se manifestă în stradă împotriva individului, de partea statului?
Foarte bună observația. Trăim într-adevăr un moment paradoxal. Dacă în Franța și în toata Europa mișcările de rezistență se manifestă în favoarea drepturilor individuale și împotriva exceselor globalizării forțate, la noi lucrurile se întampla invers. Cel puțin în anumite cazuri. E ciudat, dar explicabil. Vă mai dau un exemplu. Pe Amazon, pe cursul inferior, se produce un fenomen spectaculos, “pororoca” i se spune, când apa “curge invers”, o ia la deal, dinspre delta spre izvor. Explicația este simplă: mareele sunt foarte puternice și apele Atlanticului imping fluviul care, înainte de vărsare, străbate o zona aproape complet plată. Același mecanism îl putem regăsi și în anumite sfere presupus civice: pe fondul unui aflux de resurse din exterior și în contextul unei civism intern aplatizat, mai apar și curgeri inverse. Dar, spre deosebire de apele oceanului, am convingerea că revărsările obscure de la noi vor mai seca.

10. S-ar impune cred o analiză a societății românești postdecembriste cu instrumente deosebite ale analizei din carte. Ce s-a practicat la noi după decembrie 1989? Liberalismul, neoliberalismul sau socialismul?
Câte puțin din fiecare, pe fondul unui conflict subtil – dar structural – între, pe de o parte, grupurile care au încercat să profite de vidul de putere și de reglementare și, pe de altă parte, cei care înțelegeau deficiențele noului context și solicitau o reglementare coerentă, eficientă, transparentă. Aceștia din urmă erau foarte puțini în anii 90 dar, în timp, numărul și forța lor au mai crescut. Însă revenind la ceea ce s-a întâmplat imediat după 1989 în toate state foste comuniste, mecanismul a fost următorul: prăbușirea sistemului centralizat, retragerea statului din economie a fost suplinită de apariția grupurilor de interese, a rețelelor de putere economica și financiară. Așa cum am subliniat și în carte, oligarhii, “baronii”, “miliardarii de carton” au preluat puterea – nu doar pe cea economică – și au dirijat evoluția generală, transparent sau din umbră, în sensul propriului interes. Pentru “prietenii” care, în ciuda realității, îmi aplică și mie anumite etichete, vreau să precizez că afacerile pe care le-am dezvoltat eu au crescut treptat, în douăzeci de ani, nu peste noapte.

11. Denunțarea capitalismului în varianta sa neoliberală și a socialismului precum și propunerea unei noi societăți, ridică întrebarea: Vă vreți un gînditor al întregii omeniri? Un fel de Marx al noii societăți?
Mă consider un om lucid. Un gânditor lucid, dacă îmi este îngăduit. Și deja cu această nuanță cred că am eliminat orice eventuală apropiere de viziunea marxistă sau de cel care a creat-o. Cât despre “întreaga omenire”, înțelegem amandoi că acest concept are doar o semnificație teoretică pentru că, în realitate, omenirea nu este întreagă, nu formează un monolit, un “bloc” căruia să i te adresezi cu același mesaj și să obții aceeași reactie. De fapt, aceasta cred că este marea eroare a globalizării forțate, că ignoră particularitățile și sufocă potențialul creator, obligând individul să se conformeze unui model global arbitrar. Nu există “întreaga omenire”, ci 8, 9, 10 miliarde de oameni cu talentele, credințele, emoțiile, familiile și speranțele lor. Umanismul încearcă să ajungă la fiecare dintre ei, nu subordonându-i unui concept uniformizant, ci încercand să le stimuleze vocația, potențialul de a se dezvolta real pe propriul drum.

12. Vorbiți de umanismul pragmatic bazat pe înțelegerea firii umane. Cum stăm însă cu adevărul că firea umană e greu de descifrat?
Aveți dreptate, cartografierea firii umane, a mecanismelor interioare ale omului reprezintă o uriasă provocare. De-a lungul istoriei, filosofia, psihologia, șțiintele sociale au reușit să contureze, spre exemplu, o ierarhie a nevoilor – iar dacă înțelegem nevoile, descoperim obiectivele și putem trasa o hartă orientativă a firii umane. Un pas decisiv în acest sens a fost făcut de Abraham Maslow cu piramida care are la baza nevoile fiziologice și, la vârf, nevoia de autoactualizare. Am studiat cu atenție această paradigmă și înțelegând importanța aprofundării temei, am propus (în lucrarea Societatea Umanista, publicată la începutul anilor 2000, v. piramida Maslow-Voiculescu) o dezvoltare a ierarhiei nevoilor astfel încât să operaționalizăm dubla lor determinare, atât individualistă, cât și colectivă. Deci, răspunzând aplicat, firea umana nu este un mister imposibil de descifrat. S-au făcut pași importanți în acest sens și se vor mai face.

13. Spuneți în carte:
„Pe plan individual, nu există (credem noi) o obligație mai stringentă a societății, și deci a statului sau a guvernării ca reprezentante ale acesteia, decît să identifice, sprijine și cultive talentele, capacitățile, valorile, creînd astfel posibilitatea ca tezaurul de inteligență, creativitate, spirit întreprinzător și inventivitate al oamenilor să poată fi valorificat în interesul tuturor.”
Cum își va îndeplini Statul umanist pragmatic această obligație?
Prin promovarea ca prioritate absolută a învațământului vocațional, prin identificarea, conștientizarea și eliminarea efectelor uniformizante ale globalizării forțate, prin restructurarea întregii scări de valori economice și sociale, în vederea recompensării creativității proporțional cu utilitatea produselor sale la nivel individual și colectiv. Un exemplu: în prezent, există un dezechilibru nejustificat și demotivant între beneficiile creatorului/inovatorului și ale celui/celor care îi exploatează creația/inovația. De la caz la caz, raportul dintre cele două parți poate ajunge și la 1 la 100.000 sau încă mai mult. Efectul direct: motivația creatorului/inovatorului scade. Efectul indirect, dar foarte important: generațiile tinere se orientează cu precădere în zona fructificării/exploatării și nu a creației/inovației. Implicit, potențialul creativ rămâne neexploatat. Acționând coerent, prin politici sociale și guvernamentale, în vederea îndreptării acestei situații, putem motiva creativitatea, efortul susținut de identificare și susținere a vocației personale.

14. Potrivit cărții, umanismul pragmatic își propune trecerea la un nou tip de societate:
„Umanismul pragmatic nu intenționează să facă politică obișnuită, politică de dragul succesului electoral imediat, sau al cîștigării puterii. Scopul nostru este mult mai generos: aspirăm la un nou tip de societate, care trece dincolo de capitalism sau socialism, și care are tocmai menirea de a construi Binele public cuprinzător, dezvoltarea și prosperitatea societății ca întreg.”
Nu credeți că e prea mult? Nu credeți că lansați doar o utopie?
Sigur, dacă ne raportăm izolat, la acest paragraf, am putea crede că avem de-a face cu un proiect entuziast, dar greu de concretizat. Nu este cazul. Din momentul în care vom dezvolta o societate în care identificarea propriei vocații va fi prioritară – iar odata cu vocația se generează, implicit, și responsabilitatea împlinirii sale – tot mai mulți vor întelege că binele pe care îl creează celorlalti se va rasfrânge pozitiv și către propria persoană. Nu printr-o intervenție metafizică, ci prin mecanisme psiho-sociale deja confirmate. Spre deosebire de capitalism și comunism, umanismul pragmatic se raportează la om ca la un creator de societate, nu ca la un produs al societații. Iar pentru creator, responsabilitatea binelui nu mai este doar o ficțiune, un slogan, o obligație utopică, ci o necesitate. Umanistul pragmatic va încerca, în mod natural, să-și protejeze creația, protejând societatea căreia i-a dedicat-o. O creație autentică pornește dinspre individual spre colectiv. De la opera de artă, la descoperiri științifice, toate creațiile sunt menite să fie comunicate, transmise. Așadar, repet, umanistul, creatorul, omul care și-a descoperit vocația este direct interesat de binele celorlalti. Evident, nu luăm în discuție exȘcepțiile, cazurile patologice.

15. Marxismul a avut un partid precum cel comunist. Ce partid are umanismul pragmatic?
Unul umanist, dar nu numai. Miza pe vocația particulară a fiecărei persoane generează, aparent paradoxal, o deschidere universală pentru ideile umanismului pragmatic. Orice partid democratic poate include, în propriul program, măsuri de tip umanist. Și încă o precizare: umanismul, spre deosebire de capitalism, nu se va dezvolta raportându-se la comunism, fiind astfel ferit de ispita soluțiilor unice. Așa cum mulți dintre noi am observat de-a lungul vieții, între adversarii cronici, apar frecvent asemănări inevitabile – nu neaparat de conținut, cât de forma, de metoda de exprimare. Cel mai recent exemplu: postcapitalismul (globalizarea forțată) are multe în comun cu internaționalismul marxist. Umanismul nu este o replică la comunism sau capitalism, ci, dacă vreți, nivelul următor în efortul spre evoluție al ființei umane. Probabil, la un moment dat, în viitor, va apărea un alt curent care se va raporta critic la umanism, pentru că istoria este un lung șir de revoluții și contrarevoluții.

16. „Pe plan individual, nu există (credem noi) o obligație mai stringentă a societății, și deci a statului sau a guvernării ca reprezentante ale acesteia, decât să identifice, sprijine și cultive talentele, capacitățile, valorile, creând astfel posibilitatea ca tezaurul de inteligență, creativitate, spirit întreprinzător și inventivitate al oamenilor să poată fi valorificat în interesul tuturor.
Pe plan comunitar, social sau național, este de asemenea datoria cea mai imperioasă a instituțiilor de stat să stimuleze creativitatea, inovația, dezvoltarea societății, în toate domeniile (economic, instituțional, cultural), întrucît – așa cum am mai argumentat – numai aceste performanțe pot asigura succesul unei civilizații în lumea contemporană”.
Nu e cumva prea vag? Cum va avea loc această implicare?
Răspunsul a fost menționat anterior. V. întrebarea 13.

17. Umanismul pragmatic – spuneți în carte „este singura concepție contemporană care aprofundează situația alarmantă a clasei de mijloc, examinează cauzele ei și propune un sistem coerent de soluții la problemele apărute. Nu din partizanat politic, nu dintr-o ambiție de a susține interesele ei împotriva altor grupuri, ci pentru că înțelege la adevărata sa valoare importanța problemei, înțelege cît de multe elemente ale realității economico-sociale contemporane depind de rezolvarea ei.”
Și în România, clasa de mijloc are o situație alarmantă. E numai din cauza neoliberalismului? Există vreun alt partid decît PUR care s-a preocupat de clasa de mijloc?
Cauzele sunt, invariabil, multiple. Aminteam mai devreme despre situația existentă dupa 1989 în fostele țări comuniste. În acel climat, dezvoltarea clasei de mijloc era, practic, imposibilă. Și situația s-a perpetuat. Abia în ultimii ani, putem vorbi despre conturarea unei clase de mijloc, încă foarte vulnerabilă. Într-adevar, Partidul Umanist s-a concentrat, chiar de la înființare, pe susținerea clasei de mijloc, ca motor sănătos al economiei. Am inițiat la nivel legislativ măsuri concrete dedicate acestei teme: un cadru juridic favorabil dezvoltării întreprinzătorilor mici și mijlocii, inclusiv prin înființarea unui minister dedicat; reducerea TVA-ului la alimentele de baza (care, pe lângă dimensiunea socială, a ajutat semnificativ imm-urile din sfera alimentară) etc. În aceste proiecte am primit – uneori foarte greu, după rezistențe aproape inexplicabile – și susținerea altor partide. Așadar, se poate spune că au mai fost și alții care, sporadic sau cu miză electorală, s-au interesat de clasa de mijloc. Dar fără a supăra pe nimeni, în afară de umaniști, eu nu am observat că nicio alta forță politica să facă din subiectul clasei de mijloc o prioritate veritabilă, susținută sistematic prin acțiuni concrete.

18. „Societatea secolului XXI nu poate fi decît una în care clasa de mijloc să fie majoritară. Într-adevăr, ce alt grup social poate domina atât numeric, cît și creativ, productiv, viața comunităților? Nici elitele, nici grupurile situate pe trepte de jos ale scării economico-sociale nu pot candida pozitiv la obținerea poziției dominante în societate. Logica distribuțiilor statistice, «piramida» socială normală, ne indică de la sine acest lucru.
Societatea nu poate fi alcătuită majoritar nici din elite, din acei 1% sau 10% cei mai bogați și mai influenți indivizi – elitele sunt, și rămîn prin definiție, numeric minoritare. Dar nu poate fi, desigur, sau mai exact nu trebuie să fie, nici a unei mase mari de persoane dezavantajate sau dependente, cu venituri și posibilități minimale, deoarece un stat în care domină numeric și acțional categoriile lipsite de oportunități active, de capacitate constructivă, va rămâne fără îndoială o societate a sărăciei, a subdezvoltării și a precarității.
În lumea de azi, și mai ales în cea de mîine, noi nu avem practic nici o alternativă la varianta de a construi o societate a clasei de mijloc, adică în care să prevaleze numeric, economic și politic, categoriile sociale medii, cu competențele și capacitățile lor recunoscute.”
Cum adică, proprietarul de minimarket va rezolva marile provocări ale omenirii mai bine decît o multinațională?
Da, pentru că are câteva avantaje strategice: 1. aflat la jumătatea drumului între elită și categoriile sociale vulnerabile, are poziția optimă de a înțelege, la nivel mediu, ambele poziții; 2. numărul mult mai mare al întreprinzătorilor mici și medii comparativ cu marile companii, reduce semnificativ riscul unor înțelegeri partizane, care pot distorsiona piața și influența negativ societatea în ansamblu; 3. miza pe clasa de mijloc motivează social noile generații pentru care accesul în această zonă este mult mai accesibil decât în sfera elitelor; 4. o clasă de mijloc consistentă asigură coeziunea întregului corp social, transmite informația în toate direcțiile, mediază între interese diametral opuse.

19. Faceți-mă să înțeleg, prin exemplu, ce înseamnă clasa de mijloc. Dvs. Dan Voiculescu, vă puteți considera ca aparținînd clasei de mijloc? Dar eu?
De-a lungul timpului s-a încercat definirea clasei de mijloc cu multe metode, uneori excesiv de complicate. După părerea mea, folosind criteriul financiar, din clasa de mijloc fac parte cei care au o rezervă ce le poate asigura – în eventualitatea pierderii sursei constante de venit – satisfacerea necesităților imediate ale familiei (hrană, casă, sănătate, educația copiilor) pentru o perioadă cuprinsă între 4-6 luni și un an. Dacă resursele nu ajung nici pentru trei luni, stresul zilei de mâine este copleșitor – și, din păcate, peste 80% dintre români trăiesc cu acest stres. Dacă, din contră, există o bază care asigură toate cele necesare pentru mai mult de un an, doi, cred că putem vorbi de clasa de mijloc superioară. Însă, pe lângă evaluarea în baza unor criterii financiare, mai este posibilă și o perspectivă subiectivă, a modului în care orice persoană se raportează la societate. Din acest punct de vedere, membrul clasei de mijloc este cel care ridică ochii din pământ, are griji imediate dar nu e copleșit de ele, privește în față, este interesat atât de sine, cât și de ceilalți, fără să rătăcească prea mult cu capul în nori, cum se mai întâmplă, uneori, cu elita. Cred, de exemplu, că pentru dumneavoastră, pentru mine, pentru oamenii care au ajuns la o anumită vârstă, acumulând un nivel consistent de experiență, apartenența la o anumită clasă – de mijloc sau nu – ține, mai curând, de autoevaluare. Eu, alergând pe sinusoida unei vieți muncite – de lene n-am fost acuzat nici măcar de cei mai înverșunați adversari – fiind un baiat sărac din Bariera Vergului care, în timp, a depășit multe bariere, cunoscând atât înălțimile poleite ale topurilor Forbes, cât și adâncurile întunecate ale închisorii Rahova, când înconjurat de o mie de prieteni, când nederanjat de aproape nimeni, admirat și hulit cu aceeași intensitate și, uneori, din aceleași motive, am învățat să rezist extremelor. În consecință, cred că aparțin clasei de mijloc. Și poate că și dumneavoastră, pe propriul culoar, vă situați în aceeași clasă.

20. Doctrina umanistă își propune să satisfacă interesele clasei de mijloc. Cum va ști această clasă că umanismul vrea s-o salveze? Cum va acționa clasa de mijloc pentru concretizarea doctrinei umaniste?
Clasa de mijloc – delimitată în principal prin criteriul obiectiv, al venitului – crede în fapte. Va ințelege ce este, ce face și ce vrea Umanismul pe măsură ce doctrina își va transforma principiile în realitate. Așa cum corect ați subliniat în întrebări, o idee nouă are nevoie de exemple concrete. Aceste exemple pot fi atât personale, ale promotorilor Umanismului – și, pe această direcție, am amintit deja că pregătim un proiect educațional axat pe descoperirea și cultivarea vocației – cât și instituționale, la nivel de politici guvernamentale, prin preluarea priorităților umaniste în programele politice ale partidelor. Iar când clasa de mijloc – dar nu numai ea – va ințelege că Umanismul pragmatic răspunde propriilor nevoi, îi serveste corect și eficient interesele legitime, sunt convins că îl va asuma. Pentru sine, nu de dragul celor care au propus proiectul umanist.

21. Întreprindeți o radiografie a dezastrului, în care a ajuns clasa de mijloc în postdecembrism.
Puteți adăuga și alte cauze celei despre influența capitalului străin?
Lipsa educației antreprenoriale. Imediat după comunism, majoritatea vastă a românilor se doreau fie angajați cu un serviciu sigur (cei mai mulți), fie “tunari” de tranziție, visând să se îmbogățească imediat prin câteva drumuri în Turcia, fraude de tip Caritas sau delapidări ale băncilor de stat. Când vecinul se îmbogățea ca Făt-Frumos, aduna într-o lună cât alții într-o viață, cine mai avea răbdare să construiască temeinic, în zeci de ani, afaceri de succes? Puțini. Și aș mai vrea să mă refer la un motiv: blestemul “caprei vecinului”. Lipsa capitalului inițial poate fi suplinită prin asocierea cu altcineva. Din puținul pus în comun de doi, trei întreprinzători se poate crea o afacere promițătoare. În România, asocierea corectă, bazată pe înțelegerea faptului că binele partenerului tău se răsfrânge pozitiv asupra propriei bunăstări, a fost practic inexistenta. Și nici astăzi nu se manifestă vizibil. În loc să trăim împreună, încă alegem să murim separat.

22. Cartea dumneavoastră e excelentă din punct de vedere teoretic. De la teorie pînă la practică e distanță lungă. Cum o vedeți dvs. străbătută?
În timp. Ca orice drum serios. La început, plecând de la exemplul personal al celor care promovează doctrina umanistă cu ajutorul unor realizări punctuale – de tipul proiectului educațional vocațional – și, ulterior, prin preluarea principiilor umaniste în politicile publice. Nu îmi fac iluzia că, de mâine, marile partide politice se vor declara adepte ale umanismului. Dar, așa cum s-a mai întâmplat de multe ori în ultimii 20-30 de ani, înțelegându-le utilitatea, vor începe să preia din măsurile concrete pentru care ne luptăm.

23. De ce nu doar umanism? De ce și pragmatic? Nu credeți că termenul pragmatic micșorează din măreția termenului umanism?
Am avut, la rândul meu, această dilemă. Dar, fiind convins de excepționala utilitate a proiectului umanist pentru orice membru al societății, am ales să mizez pe dimensiunea concretă, pragmatică, în detrimentul celei pur teoretice. Poate că, la începutul anilor 90, când a început să mă preocupe această temă, motivațiile erau mai curând de natură intelectuală. Însă timpul, experiența, scuturarea de vanitățile tinereții și înțelegerea axiomei “binelui care aduce bine” – nu e demagogie, nu mă interesează să câștig simpatii – m-au determinat să mă concentrez pe utilitatea proiectului, nu pe “măreția” conceptuală a Umanismului. Mai devreme sau mai târziu, vârsta, experiența, principiile de viață, ne învață că ceea ce contează, în primul rând, este ce lăsăm în urmă. Și oricât de mult aș respecta cărțile, ideile, realizările academice, am credința că nimic nu se compară cu binele concret, reflectat direct în oameni. Și, apropo de credință, Umanismul pragmatic, spre deosebire de alte curente umaniste, consideră că dimensiunea spirituală, religioasă poate îmbogăți ființa umană, amplificându-i potențialul creator și oferindu-i noi modalități de a-și descoperi și împlini vocația.

Voiculescu, Dan
omul securitatii lui Ceausescu, unei Securitati a unui stat comunist, unui stat-dictatura-stalinista.
Dupa mai multe procese a fost condamnat la 10 ani de puscarie cu executare. In oricare tara normala, cu oameni normali, condusa normal, acest om nu mai ar fi avut acces la viata politica, la viata spirituala a acelui popor, pentru ca asa este normal. La noi, nu! Somn usor!

Acum, "in Romania se traieste prost(dupa '90), nu din cauza lui Ceausescu,..."
Sa o luam cu cifrele(ele nu mint)
un salariu net in Romania lui Ceausescu(un salariu bun, nu de securist, dar bun) era la 1989 in jur de 3000 lei. Un (1)$=25 LEI=120$... Ne comparam in acel moment cu tari din Africa, sub tarile din America de Sud!
Dar de fapt, 1$ era pe o piata libera(neagra de atunci)100lei. Cu 25 lei nu puteai cumpara nici macar 1 DM...(eu castigam atunci netto cca 2500-2600DM.)
Ce sa mai distrugi din Romania lui Ceausescu?!? Comunistii (dupa 1989)au vandut la fier vechi tot ce se mai putea, dar productia era oricum neproductiva, la fel si marfa - comunismul ruinase tara!
Noapte buna

Ce să spun colega, Băsescu e Alba ca Zăpada !

Pai toti sunt din "povesti"...
Daca nu e, nu are sanse...

Mă scuzați. Citind ce e pe aici, pot să întreb câteva lucruri?

Ce-i aia libertate pură? Cum s-ar putea manifesta ea, în toată splendoarea ei, fără să intre în coliziune/confuzie/congruență cu anarhia? Care-i diferența dintre libertate și democrație?

Ce-ar fi trebuit să se întâmple/existe/petreacă astfel încât să fi existat realmente comunism? (plecând de la ipoteza că n-a existat unul real). Este comunismul o utopie, ori doar victimă a interpretărilor greșite făcute de niște neaveniți avizi de putere? Cum se numește o teorie care e imposibil de pus în practică?

Premisă: peisajul este complet sumbru. Din toate variantele posibile, cum vedeți România separată de orice alianță, pledând pentru un naționalism izolaționist? Cum funcționează teoria că tot ce e pe lumea asta e un mare lagăr? Cu oamenii ce facem? Cum puteți pune egal între toate sistemele când rezultatul e complet diferit?

Cum funcționează teoria aia cu ”și ăia sunt răi și proști”? La ce folosește? Cu ce ajută? Dacă nicăieri nu e bine, atunci de ce nu dăm cu bomba și să lăsăm alte specii să evolueze în ceva mai bun?

Dați un exemplu de sistem foarte bun (nu zic perfect). Mai bine. Dați un exemplu de sistem care ar putea să existe vreodată în formă ideală, în oricare etapă a evoluției umane. Ar putea să existe așa ceva?

Mulți regretă comunismul pe principiul furnizării de egalitate (nu comentez cum). Statul egalizează și livrează egalitatea; omul livrează debarasarea de proprietate (inclusiv asupra propriei existențe). De ce egalizarea se face la nivelul cel mai de jos? Pentru că e mai comod așa, sau pentru că nu se poate nicicum? De ce-ar trebui să fim egali? Cum funcționează egalitatea atât timp cât există ierarhii? Este comunismul o formă politică ce presupune ierarhie? Adică structuri de conducere și conduși? De ce filosofia comunistă nu mizează pe un mecanism natural de egalizare în asemenea adâncime încât ierarhiile să devină redundante? De ce trebuie forță? Și dacă există forță, unde mai e egalitatea?
Poate funcționa rasa umană fără ierarhii? Există o formă de existență care să aibă posibilitatea să evolueze în asemenea măsură încât să elimine ierarhia din structura ei funcțională?

Dacă toate sistemele actuale sunt proaste, în care din ele credeți că România poate funcționa cel mai bine?

Și dacă-mi permiteți niște comentarii...
Occidentul e la fel de rău... Concluzionez că toate vacanțele, studiile și aspirațiile monetare ale celor din afara spațiului să zicem imperialist-capitalist, vizează spațul occidental dintr-un  fel de frondă aplicată... Să înțeleg că o fac dintr-un spirit de sacrificiu la limita putinței, încercând să adune informații despre cum nu trebuie să facem, sau un fel de eroism voluntar prin care ei asigură procentul preconizat de victime ale intoxicării imperialist-capitaliste. Ce rămâne pentru litiera societății?

Occidentul se omoară singur cazând în capcana corectitudinii politice... încercând să facă ceea ce comunismul nici măcar nu s-a apropiat: deturnarea termenilor, nivelarea limbajului și forțarea prin lege a egalității sub aparența libertății. Stalin se răsucește-n iad văzând ce simplu e, dar nu i-a trecut prin cap. Restul încearcă să-și explice noi soluții pentru a masacra în continuare. Pentru că ei n-au ajuns la subtilitățile occidentale.

Într-un astfel de peisaj nu merge pe cont propriu. Lipsa aderării la ceva va duce la pieire. Iar adevărul sec este că dintre toate relele, într-unele oamenii o duc mai bine decât în celelalte. Uneori e atât de simplu. Unde-o fi mai bine? Unde e voie să gândești, sau unde nu? Dacă încă avem dileme de tipul ăsta, înseamnă că suntem jos de tot.

Și dacă-mi permiteți... Pentru amatorii de SF, thriller, horror și politică, recomand o carte (2-3): Metro 2033, Dmitri Gluhovski. Este și joc, pentru amatorii de jocuri pe PC sau PS, dar recomand cartea. Face parte dintr-o trilogie. Metro 2034 există pe piață, iar pentru cei ce n-au răbdare să apară traducerea, se găsește și Metro 2035 în engleză (din motive subiective, n-am căutat publicațiile în alte limbi). E o perspectivă interesantă asupra conceptelor de democrație, alianțe, comunism, fascism ș.a.m.d.

Mulțumesc

Pentru amatorii de SF, thriller, horror și politică, recomand o carte (2-3): Metro 2033, Dmitri Gluhovski. Este și joc, pentru amatorii de jocuri pe PC sau PS, dar recomand cartea. Face parte dintr-o trilogie. Metro 2034 există pe piață, iar pentru cei ce n-au răbdare să apară traducerea,

Cu mentiunea ca pentru jocurile din seria Metro iti trebuie un PC tapan .
Nu uita ca exista si Metro 2034 jocul, doar ca se numeste Metro Last Light si de curand a aparut si Metro Exodus care se bazeaza pe cartea Metro 2035.

Merci.  
Așa e, doar că m-am oprit momentan la 2033. Jucat pe consolă    (tocmai pentru că trebuie PC țapăn; și-am nevoie de el să fie țapăn for work). După aia, când am dat de cărți, m-a bușit curiozitatea să văd ce și cum.

"În ultimele săptămâni am mers prin țară să vedem cum a scos PNDL-ul lui Dragnea țara din noroaie. În loc de ulițe asfaltate și clădiri renovate, am descoperit o uriașă afacere de partid: lucrări făcute de mântuială, cu prețuri supraevaluate de zeci de ori, telefoane venite de la Guvern pentru a indica firma câștigătoare și un preot de la o măruntă parohie de țară care, în timp ce era consilier în Ministerul Dezvoltării, controla o rețea de firme prin care încasa milioane de euro din PNDL...."

Nici în România, nici în estul Europei, nici măcar în URSS, China, Coreea de Nord, Cuba sau Cambogia, nu a existat comunism. A existat socialism de tip naționalist, dictatorial, uneori mai mult sau mai puțin suportabil pentru popor, dar nu a fost comunism, cel puțin nu așa cum l-a descris Karl Marx, părintele lui, elogiat astăzi în UE. Deși tot felul de abuzuri au fost comise pe atunci, unul dintre ele fiind confiscarea proprietăților sau terenurilor, iată că la 30 de ani de la căderea "comunismului" în România, o 'Coana Oana, dar nu orice 'coană, ci una din fostul guvern al marelui, inegalabilului și pentru unii regretatului (deși încă trăiește) Cśöloś Gyula Dácśan.
Iată deci ce spune un articol, citând din operele acestei veritabile comuniste, din aia din care acum Ceaușescu, dar mai ales Ana Pauker și cu toți tații și bunicii multor "democrați" de astăzi, se răsucesc în morminte de supărare că în inteligența lor genială, ori n'au gândit, ori n'au avut curajul să meargă atât de departe.

„Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunţării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aprţină unui om, trib, neam sau corporaţie, vom reuşi să convieţuim armonios pe planeta Pământ. Eu am încredere că acest lucru se va întâmpla în timpul vieţii mele“

Ideea renunţării la proprietate a fost reluată de Oana Bogdan şi într-un interviu acordat unei publicaţii belgiene şi postat pe contul său de Facebook.
”Aş desfiinţa agricultura şi nu aş domestici animalele. Cred că am fi oameni mult mai buni dacă, în calitate de descendenţi ai vânătorilor şi culegătorilor, nu am avea proprietăţi şi am trăi în grupuri în loc de cupluri”

Minunat. Societatea umană între comuna primitivă și comunismul multilateral dezvoltat. Să renunțăm la tot, pentru ca niște corporații să poată folosi "mai eficient" resursele pe care noi, pigmeii, le ținem pentru noi în subsolul casei, inclusiv apa pe care acum nu ți-o pot lua din curte ca să vândă ei apă îmbuteliată. Ce-ar fi de exemplu ca în loc să ni se spună nouă câtă apă trebuie să conțină vasul de weceu, să facem duș în loc să umplem cada sau ce becuri să punem la lustră, să se limiteze de exemplu drepturile unor companii precum Nestlé să cumpere cantități uriașe de apă, în timp ce fac propagandă la teoria de asemenea comunistoidă că "apa nu ar trebui să fie liberă, ci o resursă exploatabilă"?
Și ce-ar fi ca niște indivizi urâți care oricum se împuiază în neștire ca iepurii, să înceteze să mai vâneze animale tot mai rare ca pangolinul pe motiv că solzii lui sunt afrodisiaci? Sau diverse alte animale pentru blănuri de lux?
Iar pentru partea cu îndemnul la uciderea animalelor prin vânătoare și renunțarea omului la câine și pisică, 'coana în cauză să mulțumească cerului că nu sunt măcar un polițai din ăla burtos de secție, să iau după mine două gagici din alea proaspăt absolvente de "polis academi", s'o caut și să-i pun cătușe 'coanei pentru că si-a parcat mașina pe stradă și consider eu că prezintă pericol pentru societate. Și să mai zică și mersi că m-am referit la polițaii de aici, nu la cei mai de la răsărit, care încă mai aveau cu ceva timp în urmă privilegiul de a evalua sănătatea mintală a "citizenului infractor", "până la proba contrarie" că nu este.
Ca să rezumăm, într'o țară profund anti-"comunistă" în multe medii, în special tineri, o individă cam de vârsta lor lansează idei mai comuniste decât ale comuniștilor de pe vremuri. Și încă unele de-a dreptul radicale. Cu ceva ajutor "al străzii democratice", al "societății civile", al "onegheurilor" și al "formatorilor de opinie", mă tem că atunci când va veni, comunismul va fi mai sinistru decât și-au putut oamenii imagina vreodată că va fi cel mai sinistru regim totalitar. Dar desigur, totul în urale, aplauze, steaguri europene, curcubee și lozinci.
Dar poate n'ar fi rău ca distinsa 'coană să aibă ea prima experiență după ce va renunța la proprietatea deținută la Brussel (Brucseles pentru francofoni), inclusă în declarația ei de avere, după ce se va apuca de vânat și unii mai tari ca ea vor lua părțile bune, în timp ce ea va roade oasele și va benefica și de alte plăceri lumești tot în grup. Iar apoi să ne prezinte și nouă, spre justă, dreaptă și competentă evaluare, experiența ei de viață în această minunată comună primitivă a sa. Dar în lumea asta a ei, ce se întâmplă oare dacă nouă nu ne place? Ce va face atunci? Doamne ferește să revină printr'un guvern!
Și în final. încă un articol unde apare și declarația de avere cu apartamentul de la Brussel, dar se menționează și faptul că nici măcar colegii ei de partid nu-i împărtășesc ideile, cel puțin nu întru totul.
Și apropo de animale, trebuie să apreciez prestația unor membri ai unui alt partid (USR) cu a cărui politică nu sunt de acord, însă unii membri ai săi, inclusiv parlamentari, au promovat idei bune cu privire la animalele de companie, inclusiv necesitatea unor campanii (nu forțate, ci gratuite) de sterilizare a acestora pentru a preveni înmulțirea și abandonul lor.

Return-ticket gratis spre paradisul comunist.

Cine e interesat ?