Un nou venit, sosit cam acum 3 luni. Deloc cuminte si o enerveaza pe cealalta. E inca tanar. Nume n-are oficial, eu unul strig “puiul”. La un picior nu are cateva “degete”, nu stim cum s-a intamplat.

El este motanul meu,Yuri.El are 6 ani si este destul de gras.Pasiunile lui sunt dormitul si mancatul,desi l am pus la regim.

Ele-s stapanele casei Titulescu :))

Eu am...pisică salbatică

Si al meu mai are momente in care ma zgarie si ma musca atunci cand sunt mai afectuos.. 😂

Trebuiesc obosite foarte bine cu jucarii.

La mine casa e plina de bilute facute din pungute mici de plastic, ca asa le place. Doar doar sa se joace bine seara ca sa nu ma mai trezeasca la 5 dimineata.😅

Trebuie sa va jucati voi activ cu ele jumatate de ora in fiecare seara, daca au o multime de jucarii nu inseamna ca obligatoriu o sa se joace singure.

Un nou membru al familiei avem aici. Este copilaș, l-am gasit in august părăsit in stația de autobuz, vai de suflețelul lui, avand doar o saptamana de la nastere. Acum e bine și crește alături de ăl' mare.

Cât v-a trăit cel mai mult o pisică? Mie personal 17 ani... veteranul mi s-a stins în anul curent, mai exact la sfârșitul verii... nu trecusem niciodată prin asta, că restul pisicilor avute de-a lungul timpului fie au fugit de când m-am mutat la curte fie i-am pierdut din neglijența părinților când locuiam cu ei...

De-a lungul timpului, am avut cam doar pisici unde includ evident și poveștile lor care din păcate s-au sfârșit sau după caz mai continuă.

Din nefericire, spre vinovăția mea nu (mai) am pozele, deși majoritatea le-am avut în epoca digitală când nu costa nimic să faci fotografii și să le ai într-un folder din PC sau chiar și pe CD-uri...

Prima am adoptat-o de la o rudă din Bacău în iarna anului 2006, inițial nefiind prevăzut să mă aleg c-un motănel cel puțin nu atunci, ajungând acolo dintr-o problemă legata de sănătătatea bunicii. Era o așa ninsoare încât ai mei n-au putut intra cu mașina pe drumul forestier unde era casa la care am înnoptat, mașina rămânând într-o altă curte de pe drumul principal. Mama adusese vorba să am o "companie" și așa m-am ales cu un prichindel de culoarea unui tigruț (n-am răbdare să caut o poză pe net... dar am văzut la un coleg de aici unul cam identic, adică acesta), care în ziua când am plecat, printr-o zăpadă și o ninsoare de abia vedeai ceva în față în cei vreo 200m de mers pe acel drum amintit, mătușa l-a pus într-o cutie și tot ea l-a și dus unde acesta tot insista să iasă de acolo, fiind probabil speriat că nu mai era acasă, că și pe drumul spre București țin minte c-a mieunat într-una de ziceam că nu se mai oprește...

Ajungând acasă în apartamentul de atunci, acesta a intrat prin toate colțurile locuinței și ulterior s-a obișnuit nespus cu noi. Ba chiar stătea pe umăr (aveam poza cu mine abia ieșit din baie într-un halat, cu el stând așa) și când plecam undeva spre exemplu la un picnic, îl luam și pe el care nu se dezlipea deloc de noi, ba chiar făcusem și "testul" să-l ducem puțin mai departe de mașină iar acesta fugea rapid înapoi (îl pozasem și atunci, inclusiv când "aterizase" în mașină). Din păcate el nu era cam deloc obișnuit cu străinii, că de aceea ii s-a și încheiat povestea...

Am plecat tot așa la un picnic și știind că va mai veni cineva, care totuși iubea pisicile, eu-l știam pe Thomas (că și uitasem să-i menționez numele, numele ăsta l-am pus la aproape toți motanii după el, că după o preferință am avut doar masculi) că era speriat și fugea de lumea pe care n-o cunoștea, de aceea insistasem la părinți să nu îl luăm în acea zi iar ei au decis ce au decis, deși știau clar cele amintite.

Dintr-un motiv când am ajuns să preluăm ruda, ai mei au trebuit să urce până la ea probabil să aducă ceva, iar eu am rămas singur în mașină mai exact în spatele șoferului, unde dintr-un motiv tata încuia mașina chiar și cu mine în ea, pentru că atunci când m-am "trezit" cu ei brusc, eu-l țineam pe Thomas să nu fugă însă a trebuit să descui rapid ușa laterală astfel intrând nașa care mi-a "preluat" motanul și apoi mama i-a zis să-i deschidă ușa din față (nah, ca la Dacie), ea lăsând puțin animalul până i-a deblocat ușa timp în care Thomas inițial l-am văzut că s-a ascuns sub scaunul din fața rudei, adică sub mama, când încolo l-am căutat pe drum iar acesta fugise chiar atunci... chiar și acum când am scris asta m-a cuprins un sentiment de tristețe, pentru că într-o zi (nu știu de ce în alta și nu atunci, dar se putea evita situația asta dacă, nu mai zic nimic...) am mers să-l căutăm pe acolo și l-am găsit, dacă o fi fost el, cel puțin după culoare, fără viață... îl pierdusem mai exact în grădina asta, când era, că azi s-a modificat în parcare... să fi fost prin primăvara anului 2007, îl avusesem peste un an pentru că se făcuse deja mare. Asta a fost...

Al doilea a fost un maidanez, care se pelinda pe lângă mine prin parcarea de la bloc în vara acelui an, mai exact unul complet negru, ca o panteră. Era măricel și mi-a fost o milă de el când văzusem că stătea într-un culcuș improvizat, unde puteau trece o groază de câini și ca atare, fără să întreb prea mult, din ziua aia a fost al meu. Problema cu el era că tot vroia să iasă afară, lucru ce mă tot temeam pentru că tocmai de aceea îl și luasem, să-l protejez, și cum ai mei nu înțelegeau să nu-i mai de-a drumul, că aveam poate vecini mai ok și stăteam la etajul 1 pe o alee, nu la vreun bulevard, că oricine poate să-și bată joc de el sau să-l calce vreo mașină și suntem la bloc nu la casă, au făcut asta într-una și recunosc că mă impresiona știind să se întoarcă și să miaune să-i deschid, dar într-o sâmbăta cred că prin primăvara anului 2008 s-a dus și n-a mai revenit... nu știu nici azi ce s-a întâmplat cu el... dar e sigur istorie de mult timp și el...

Fiind supărat deja de încă o pierdere, i-am rugat pe ai mei să nu mai hotărască niciodată nimic în privința animalului de companie, prin vara acelui an adoptând de la ruda din Bacău pe al treilea Thomas, întâmplător identic cu cel maidanez, full negru. Acesta l-am avut 17 ani, murind de bătrânețe la sfârșitul verii curente, după ce în ultima lună deveniseră mai mult oase... soția a și zis să-i pregătim o "cutie" că e semn de sfârșit, lucru întâmplat pe 27 august, când nici nu mai putea să se urce în pat, murind astfel în somn... când nu eram acasă. Ea l-a aranjat și l-a pus frumos, îngropându-l ziua următoare în grădina de la casa ei părintească aflată tot aici în comună, lângă un câine "lup" care și acela are o poveste a lui, însă cu-n sfârșit chiar neplăcut. Am fost totuși împăcat că l-am avut un timp lung, purtându-l cu mine pe unde m-am mai mutat, prinzând cu mine tot felul de schimbări ale vieții, avându-l și când plecam la rude prin țară, a fost un motan de excepție și cel mai bun dintre toți de până acum, îmi pare și azi rău că deși așa e natural și normal, tot ce începe are și un sfârșit.

Știu că acea mătușa mă mai întreba ocazional de Thomas și se tot mira că încă-l aveam.

Prin primăvara-vara anului 2018 am adoptat de la niște cunoștințe buzoiene un motan "dalmațian", adică alb cu "pete" negre în ideea să-i țină lui Thomas de "urât", doar că noul motan după ce a mai crescut îl luaseră ca pe un rival pe "veteran" și nu s-au prea împăcat, la un moment-dat dându-l înapoi și când m-am mutat la casă pe la începutul lui 2020 l-am luat de acolo, însă n-a vrut să stea locului și într-o zi prin anul ăla a dispărut de tot... având dubii că el era (după culori) pe un teren împrejmuit c-un gard aflat chiar în drumul de zi cu zi, din păcate fără viață. Îmi pare rău de el, dar nu înțeleg cum a ieșit având gard de 1,70m înălțime împrejmuit pe toată curtea, fără a exista metode de strecurare inclusiv în spate... intuiesc doar c-a sărit ca un cangur și dus a fost după ce probabil Thomas l-a pus la "respect"...

Un altul care-l am și acum, și totodată cel mai vechi, e un fost maidanez adoptat în toamna anului 2019. Având des treabă și reparând diverse pe la vechia Dacie, eram mai exact înăuntru pe scaunul din dreapta-față când m-am trezit c-un "leuț" că vroia să intre în mașină, eu "ajutându-l" și punându-l pe bord, unde el a adormit. Astfel l-am adoptat și e cel mai blând motan avut vreodată, împăcându-se cu toată lumea și comparativ cu "dalmațianul" a știut unde-i e casa. Acesta e portocaliu cu "fustă" albă, deși recunosc că-mi doream demult unul însă full orange însă "merge" și-așa. La momentul actual are 6 ani și după experiența cu "balaurul" ar "trebui" s-o ducă până în jur de 2035... dar mă tem să nu ii se schimbe povestea, ce o vrea Dumnezeu.

Însă în memoria celui avut aproape de vârsta majoratului, atât din preferința mea cât și a partenerei am "căutat" unul care să fie identic, și după cum m-am lămurit că viața la țară are mari legături cu hazul de la Vacanța Mare, adică n-ar trebui să prea ai de-a face cu oamenii, am găsit relativ repede printr-o cunoștință care trece des pe la noi, aducându-l într-o cutie. Inițial acesta a fost oleacă speriat în prima noapte dormind în noptieră, dar azi e cel mai jucăuș și-mi place că are niște personalități cam identice cu "înlocuitorul" său, fiind împăcat cu... Pichi (adică celălalt motan, pare un nume fără sens însă dintr-un motiv așa l-am "botezat"), el fiind evident tot "Thomas" (al patrulea, ca împărații).

Să nu repet greșelile vechi, o să-i pozez când o să stea locului și preferabil amândoi într-un loc cât mai neutru...

Ar fi mai multe lucruri de spus, dar mă uit că iar ies paragrafe prea lungi.

ADK wrote here:
Cât v-a trăit cel mai mult o pisică? Mie personal 17 ani... veteranul mi s-a stins în anul curent, mai exact la sfârșitul verii... nu trecusem niciodată prin asta, că restul pisicilor avute de-a lungul timpului fie au fugit de când m-am mutat la curte fie i-am pierdut din neglijența părinților când locuiam cu ei...

Bunica a avut pisici care i-au trait toti multi ani. Au murit toti pe la 18 ani, si a fost mare suparare dupa fiecare. Eram mic si eram la scoala cand a murit ultimul din cei batrani si am inceput sa plang, iar ceilalti copii au inceput sa rada, ca atat ii ducea capul. Acum are una de 11 ani si alta de 3 ani, fetite, se inteleg bine, desi la inceput nu puteau sa stea in aceeasi camera impreuna.

Mulțumesc de răspuns! Așteptam cazuri reale decât "imaginațiile" ChatGPT, care pentru el "recordul" a fost de vreo 40 ani...

Personal mi-au plăcut dintotdeauna pisicile și personal iubesc animalele, dar față de câinii de la talie medie în sus am o mică reținere chiar și astăzi din cauza comportamentului imprevizibil al lor. Dacă aș avea unul de mic poate ar fi altceva, dar așa când ne vedem prima dată când e mare parcă ceva nu "merge"...

Informativ, am o nepoată care acum vreo 2 ani a "apelat" la banii casei pentru a-și achiziționa un câine de talie mică, un bishon mai exact (nu mă prea pricep la rase), însă fără știrea părinților. A avut evident probleme când a ajuns cu el acasă și s-au descoperit banii lipsă ea dorind să-l înapoieze vânzătorului, unde acesta a și zis că odată vândut e vândut, el nici măcar nu mai avea banii. Nu știu ce-a făcut că suma a fost de 400 lei, dar ea n-a luat în considerare deși e la vârsta adolescenței, că acest câine are carnet de sănătate și urmau niște "revizii" care la "posibilitățile" familiei era un efort suplimentar nejustificat deoarece mai erau prezenți și alți câini de "uz intern" în curte care necesitau întreținere.

În altă ordine de idei, vorbeam chiar mai înainte cu soția (ea fiind de aici din comună cunoaște bine lumea), că o persoană care a murit recent la momentul decesului avea 2 câini pe care îi știam și eu, unul de talie mică ce se vehicula c-ar fi avut vreo 20 ani iar unul de talie mare care era luat nu demult dar crescuse mult în timpul ăsta, că după ce-a ajuns familia au făcut "ravagii" prin curte și au dat, fără să întrebe măcar, rapid câinii la un adăpost, lucru ce-a supărat-o (ea fiind fan câini) că n-a întrebat-o măcar și dacă m-aș fi supărat dacă-i luam noi, de ce să mă fi supărat? n-am de ce că le ofeream o viață mai sigură decât unde o fi ajuns pe acum... mai ales că îi știam din vedere. Dar ăștia îs oamenii, ai zis tu ceva bun mai sus după treaba cu plânsul...

"Pichi" și-a găsit rolul în viață: